L-aţi fi votat pe Havel? Ce candidat ne mai lipseşte şi acum?

Moartea lui Havel ne-a amintit iar că “nu am avut un Havel”, dar şi că “nici dacă am fi avut un Havel, nu l-am fi votat”.

Adevărul a publicat comentarii mai ales la întrebarea “De ce nu am avut un Havel”: din cauza specificului şi durităţii represiunii comuniste, dar şi din cauza calităţii culturii civice – mergând până la absenţa nevoii de demnitate.

“Concret, după 1958, după retragerea Armatei Sovietice, România a trecut prin imensa capcană a naţional-comunismului, reprezentat de Nicolae Ceauşescu. În Cehoslovacia n-a existat naţional-comunism. Armata Sovietică a rămas pe loc până în 1990. La noi, represiunea era făcută în numele naţional-comunismului, în vreme ce în Cehoslovacia orice gest de opoziţie era împotriva sovieticilor, nu împotriva unui naţional-comunism. Asta a unit populaţia într-o frondă comună”. – Adrian Cioroianu

„N-am avut un Václav Havel pentru că România nu e Cehoslovacia. Cehoslovacia are cei 700 de ani de-acasă, pe care noi i-am avut fracturat. În anii ’30, Cehoslovacia avea cel mai mare procent de populaţie urbană din Europa, în vreme ce România avea cel mai mic procent. Aşadar, sunt diferenţe de biotop”. – Emil Hurezeanu

„N-am avut traseul Cehiei şi n-am avut un Havel pentru că n-am vrut. În România nu a fost dispus nimeni să intre în puşcărie după 1968, precum Havel. N-a avut nimeni nădejdea că există viitor după tancuri. Apoi, societatea românească n-a simţit nevoia unui Havel. La noi, dacă ajungeai să faci puşcărie politică, te uita şi familia. Havel a avut în spate societatea cehoslovacă, oameni care l-au susţinut. Am avut şi noi disidenţii noştri, dar care n-au fost organizaţi, n-au avut reţele, n-au comunicat.” – Stelian Tănase

Şi totuşi, am avut omologi ai disidentului ceh:

„Doina Cornea ar putea fi un echivalent al lui Václav Havel, deşi nu se poate compara tratamentul de care a avut parte Havel după 1990, cu ce s-a întâmplat cu Doina Cornea în România, în aceeaşi perioadă. Ar mai fi Radu Filipescu, şi Paul Goma, ar mai fi nişte lideri ai minerilor rămaşi în anonimat până astăzi.” – Adrian Cioroianu

„Istoric, în mişcarea «Havel» a intrat şi Paul Goma. La nivel intelectual, însă, Andrei Pleşu este un Václav Havel al României. În România au existat insule de rezistenţă. Insule care foarte greu s-au transformat într-un arhipelag”.- Emil Hurezeanu

  • Au existat şi candidaţi cu un profil decent la primele alegeri prezidenţiale libere. De ce a fost ales prima oară Ion Iliescu?
  • Oferta de candidaţi la prezidenţiale a mers spre bine? Emil Constantinescu s-a declarat învins de sistem, pe Iliescu l-am votat încă o dată de teama lui Vadim, Traian Băsescu este acuzat de complicităţi cu o anumită parte a sistemului ticăloşit. Ar fi fost mai buni Adrian Năstase sau Mircea Geoană? De ce nu ajung să candideze altfel de figuri, care să dea asigurări sau să inspire? De ce nu au partidele româneşti alegeri interne veritabile?
  • Câţi dintre actualii membri de partide ar fi făcut parte şi din PCR fără probleme de conştiinţă ? Cât de mult diferă puterea şi comportamentul actualului sistem de partide cu sistemul partidului unic şi atotputernic?  Ca şi atunci, oamenii se înscriu mai mult ca să le pice ceva decât din vreo credinţă, iar partidul care câştigă alegerile împarte resursele tuturor între propriii fideli.
  • Ce tip de candidat ar trebui să avem la următoarele prezidenţiale? Un Putin sau un Obama, un Sarkozy sau o Merkel?

Mulţumim pentru răspunsuri.

Petre Munteanu

9 Comments »   decembrie 19th, 2011

România, model de austeritate! La ce ne foloseşte?

Cancelarul Angela Merkel lăuda recent sacrificiile României şi ale altor ţări non-euro, îndemnându-i pe cetăţenii occidentali să respecte austeritatea cumplită din aceste state. Pentru Germania, sacrificiile României pot servi drept un exemplu pozitiv şi pentru restul continentului: „Vedeţi, se poate!”.

Şi mai recent, preşedintele Erste Bank, proprietara BCR, afirma că un „model românesc” de austeritate nu ar putea fi aplicat niciodată în Occident, pentru că s-ar lovi de refuzul opiniei publice. Pe de altă parte, Andreas Treichl este de părere că România este pe calea cea bună datorită măsurilor luate în 2009 şi 2010.

Măsurile care au fost luate de Guvernul României sunt aproape de neimaginat în Europa de Vest. Îşi poate cineva imagina că în Germania şi Franţa guvernul să spună: “Trebuie să reducem salariile din sectorul public cu 25%?” Şi în acelaşi timp să majoreze singura taxă care loveşte pe toată lumea, TVA? Iar asta s-a întâmplat fără o singură zi de grevă. A fost o măsură destul de brutală. Dar nu este una din diferenţele dintre Est şi Vest faptul că Estul este o regiune unde oamenii au învăţat să traiască cu brutalitatea şi pot face faţă unei crize substanţial mai bine decât cei din Vest?

Iar odată cu asumarea deciziilor luate pe 9 decembrie la Bruxelles – singura opţiune pe care Bucureştiul o avea la dispoziţie, să fim oneşti – austeritatea va fi o realitate înscrisă în Constituţie.

  • Fără capitaluri, flexibilitate fiscală, productivitate mare a muncii, sistem educaţional performant, infrastructură suficientă, creştere demografică şi o cultură sănătoasă a muncii, cum poate evolua România spre o prosperitate?
  • Austeritatea este esenţială pentru a opri excesele politicienilor care alocă resurse contra voturi, este esenţială pentru găsirea unui echilibru, dar ce urmează? Austeritatea singură nu ajută. Cuvântul cheie este creşterea economică. Cum le poate împăca pe cele două un popor sărac, pe cale să devină şi mai sărac?
  • Ce avem de făcut – poporul, elita – pentru a opri sărăcirea durabilă a României? Există alt drum?

Între timp, un sondaj realizat de Fundaţia Soros arată că suntem din ce în ce mai trişti. „Optimismul românilor se află la cea mai joasă cotă din ultimii cincisprezece ani”,  iar „82% dintre români spun, în noiembrie 2001, că direcţia în care se îndreaptă ţara este greşită şi doar 12% cred că tara noastră se îndreaptă într-o direcţie bună”.  Brutal şi trist. (FT)

17 Comments »   decembrie 15th, 2011

Vă pasă cine vă reprezintă la Bruxelles? Schimbăm sistemul de vot?

Precedentele alegeri pentru Parlamentul European au fost suficient de controversate. O mulţime de personaje, numeroşi impostori, purtaţi de valul popular, au schimbat cadrul politic national cu unul european. Un George Becali martirizat în arestul patriei a oferit tracţiune  electorală flamboaiantului lider PRM, Corneliu Vadim Tudor. Ambii, purtaţi de entuziasm popular, au ajuns europarlamentari.  Soţiile celor doi lideri ai opoziţiei dar şi fiica preşedintelui republicii au ajuns să cugete la destinul legal al continentului. Ar fi destule de comentat despre “cursus honorum” al aleşilor, despre felul în care şi-au construit carierele şi şi-au atins obiectivele. Dar mai important este dacă suntem mulţumiţi de ei şi, dacă nu, ce putem face în acest sens?

Spre exemplu, Noua Republică – construcţia politică animată de Mihail Neamţu – pare vădit nemulţumită de procesul de selecţie al cadrelor propuse de partide pentru respectivele demnităţi. Considerând că şi electoratul ar trebui să filtreze, altfel decât votând listele, candidaţii propuşi.

“Actualul sistem de vot pe liste blocate are cel puțin un defect grav. Eligibilitatea unui candidat depinde strict de poziția sa pe listă, așa cum a stabilit-o conducerea de partid. Odată ce a decis să susțină un anumit partid, alegătorul nu are nici un mijloc pentru a selecta dintre candidații acestui partid, pe cineva în care are încredere că îi va reprezenta interesele. Această caracteristică a sistemului listelor blocate face ca acestea să fie refugiul politicienilor nepopulari, dar aflați în grațiile conducerilor de partid.”, explică cei de la Noua Republică.

Pentru a contracara aceste deficienţe, NR propune „alegerea delegației României prin sistemul Votului Unic Transferabil”, pe care tot ei îl explică:

„Acesta este un sistem preferențial, prin care alegătorii indică ordinea preferințelor dintr-o listă de candidați. Sistemul Votului Unic Transferabil (Single Transferable Vote – STV) este un sistem corect, care minimizează voturile nefolosite prin transferarea lor asupra altor candidați, în ordinea preferințelor, așa cum rezultă aceasta de pe fiecare buletin de vot. STV este folosit deja în alegerile europene, spre exemplu în Irlanda.”

Câteva întrebări:

a. Sunteţi la curent cu activitatea prezentă a europarlamentarilor români? Dacă da, cum o evaluaţi?

b. Consideraţi că ar fi potrivită modificarea sistemului electoral în cazul europarlamentarilor? Dar în general? Sunteţi mulţumiţi de actualul sistem?

c. Ce alte măsuri consideraţi că ar putea fi luate pentru a creşte calitatea politicienilor români activi la Bruxelles?

14 Comments »   decembrie 5th, 2011

Doriţi o viză pentru America? V-aţi mai întoarce de acolo?

S-a reluat campania de creştere a procentului de vize acordate românilor pentru Statele Unite. Pe când o să intrăm liberi pe teritoriul marelui aliat?

Ambasada Statelor Unite la Bucureşti şi Ministerul Afacerilor Externe a anunţat lansarea unei noi campanii “în scopul creşterii nivelului de informare a potenţialilor solicitanţi despre procedura corectă prin care pot aplica pentru o viză temporară” în Statele Unite. Campania este de fapt o reluare a unui proiect similar derulat anul trecut şi are ca obiectiv creşterea procentului de cetăţeni români care obţin viză pentru America – conform procedurilor americane, dacă numărul acestora depăşeşte un anumit prag, necesitatea vizelor poate fi suspendată.

Ideea campaniei este: „Cu cât ne arăţi că ai legături puternice cu România, cu atât e mai uşor să primeşti Viza pentru SUA.” Adică primeşti viză dacă nu inspiri teama că ai putea rămâne ilegal acolo.

În prezent, România urmează – alături de alte ţări europene ca Polonia, Croaţia şi Bulgaria – o „foaie de parcurs” pentru includerea în programul Visa Waiver – care nominalizează ţările ale căror cetăţeni pot intra nestingheriţi în Statele Unite. Alte state fost comuniste (sau sovietice, de-a dreptul), ca Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Slovacia şi Slovenia, au fost deja incluse în respectivul program.

Totuşi, perioada de aşteptare este deja destul de îndelungată, nu avem niciun calendar – în ciuda parteneriatului strategic, a scutului, a participării în diferite teatre de operaţiuni ca aliaţi americani. Bine, nici Polonia – un aliat cu mai multă vizibilitate şi greutate la Washington – nu a fost primită în program până acum. Să fie decizia una tehnică, nu politică?

Improbabil, dacă citim concluziile unui raport pe această temă al Hudson Institute din 2007. Iată ce spune acesta: “O politică inexplicabilă care produce efecte negative incalculabile relaţiei SUA cu noii să-I aliaţi Central şi Est europeni din NATO este excluderea din programul Visa Waiver. Între timp, problema alimentează anti-americanismul local şi o percepţie a discriminării arbitrare din partea birocraţilor americani – plus că blochează vizitele în America din partea cetăţenilor unor ţări cu care Washingtonul îşi doreşte să-şi îmbunătăţească relaţiile comerciale şi intelectuale. Între timp, auzim poveşti oribile de la prieteni şi diplomaţi din Europa  Centrală şi de Est despre problemele concetăţenilor lor care doresc să viziteze SUA. De fapt, discuţia despre vize cu un cetăţean din respectivele ţări seaman cu fluturarea unui steag roşu în faţa unui taur. Această problemă trebuie rezolvată.”

Aşadar:

  • Aţi aplicat pentru viză în SUA? Greu de obşinut? Cum a decurs procesul de acordare?
  • Visaţi visul american? Sunteţi tentat să-l căutaţi la faţa locului? Credeţi că mai e posibil, cu toată criza economică plecată din America şi, totodată, rămasă pe loc?
  • Trebuie să se teamă Washingtonul de o migraţie masivă a românilor şi peste Ocean în cazul ridicării vizelor?
  • Ar trebui Bucureştiul – în virtutea susţinerii necondiţionate a politicii externe americane – să fie mai vehement în acastă cerere?

Indiferent de răspunsuri, pentru o cunoaştere adecvată a situaţiei din Statele Unite şi pentru înţelegerea intereselor SUA din lume, inclusiv de la Marea Neagră, citiţi FP România – în special ediţia curentă.

- Flavius Ţone

14 Comments »   noiembrie 23rd, 2011

Românii sunt mai optimişti faţă de viitorul economiei. De când nu s-au mai uitat la televizor?

Pentru că în urmă cu câteva zile, butonând telecomanda unui televizor, dintr-un hotel din centrul Pragăi, vedeam crawl-urile televiziunilor de ştiri din toată lumea, cum vorbeau cu îngrijorare despre referendumul (sau lipsa lui) din Grecia, potenţiala (la acea oră) demisie a premierului Papandreu, problemele lui Berlusconi şi datoria de 1,9 trilioane de euro a Italiei ce atârnă ca o piatră de moară de gâtul Europei Unite şi de deciziile G-20 de la Cannes. CNN, CNBC, BBC, Al Jazeera English, etc vuiau despre situaţia gravă în care se află Europa şi felul în care îi poate trage pe toţi după ea. De atunci, Papandreu a demisionat, Belusconi a anunţat că demisionează şi avem, deci, crize politice în Italia şi Grecia, care întâmplător sunt şi cele mai vulnerabile state ale Europei. Ca un bonus, Franţa anunţă un nou pachet de măsuri de austeritate după ce agenţiile de rating au anunţat că “business as usual” nu merge de data asta şi există pericolul real ca Franţa să-şi piardă ratingul AAA. Cam atât la nivel înalt.

La nivel popular, greve, proteste şi ameninţări de nu le mai ştie nimeni numărul şi o creştere a atractivităţii partidelor şi mişcărilor populiste, antimigraţioniste, antiglobaliste şi eurosceptice (şi numeroase alte fobii). În mod ciudat, faţă de acum un an, românii sunt mai optimişti faţă de situaţia financiară şi viitor, anunţă Barometrul de Încredere a Consumatorului realizat de GfK.

„Dacă în octombrie 2010 aproape trei sferturi dintre români considerau că situaţia financiară a familiei lor este mai rea decât cu 12 luni în urmă, în octombrie anul acesta sunt vizibile îmbunătăţirile – numai 6 din 10 dintre cei chestionaţi manifestă acelaşi sentiment negativ“ explică realizatorii.

„În privinţa perspectivelor financiare, puţin peste 40% dintre români spun că se aşteaptă la o înrăutăţire. Şi la acest capitol se remarcă o tendinţă pozitivă faţă de primele luni de toamnă ale anului trecut când pesimismul românilor era mai accentuat, pete jumătate declarând la acel moment că văd o înăsprire a acestei situaţii în următorul an. 13% speră ca situaţia lor să se îmbunătăţească în următorul an şi aproape 40% se aşteaptă să rămână la fel.”, scrie din Adevărul.

Bineînţeles, se poate argumenta că 80% din respondenţi spun că se aşteaptă la o înrăutăţire sau în cel mai bun caz la o stagnare. Cu toate acestea analiza relativă este alta. Spre deosebire de aceeaşi perioadă a anului trecut, românii sunt mai optimişti. Nu cu mult, dar orişicât, e o îmbunătăţire. Dar de ce? Cum se explică stabilizarea (şi chiar îmbunătăţirea) trendului? Să se datoreze acest sentiment optimismului guvernanţilor care anunţă că DACĂ lucrurile vor merge bine se vor mai adăuga o brumă de bani la năpăstuitele salarii ale bugetarilor? Sau senzaţia de picnic pe care o dau anii electorali?

Una peste alta, avem motive de optimism? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce nu?

2 Comments »   noiembrie 10th, 2011

Ar mai salva ceva monarhia? Ce poate garanta buna credinţă a conducătorilor?

Săptămâna trecută spaţiul public a fost blocat de discuţiile pe tema monarhiei, a istoriei recente şi a oportunităţii discursului regal din Parlament. Ca-n orice răscoală publică românească ad-hoc, s-au format grupările beligerante, s-au săpat tranşeele ideologice şi ocările si sudălmile s-au împărţit nediscriminatoriu între publicişti, politicieni, chibiţi şi turmentaţii de ocazie. Pe rând, părţile au dezvoltat competenţe constituţionale (să verifice dreptul Regelui Mihai de a lua cuvântul în faţa aleşilor neamului), istorice (erou sau trădător) şi de teorie politică (dacă să revenim la o monarhie constituţională sau rămânem cu republica pe care toată lumea vrea s-o reformeze).

Ca-n orice întreprindere locală, consecvenţa şi răbdarea n-au ce căuta şi, după ce spiritele s-au inflamat trei zile, discuţia a fost abandonată, în coadă de peşte. Poate reuşim, totuşi, să răspundem, sine ira et studio, vorba istoricului inconsecvent, la câteva întrebări legate de evenimentul de săptămâna trecută şi la ideea de monarhie în general.

Câteva întrebări:

  • Consideraţi normal sau excepţional discursul bătrânului Rege, la aniversarea a 90 de ani de viaţă, în faţa Parlamentului? De ce?
  • Ar fi salvat monarhia România? Mai este posibilă restauraţia?
  • În bunul mers al Cetăţii, este capitală arhitectura instituţională sau cei care o slujesc? Este monarhia constituţională o mai mare garanţie pentru buna credinţă a politicienilor – parlamentari, miniştri – decât republicanismul?

29 Comments »   octombrie 31st, 2011

Vaticanul afirmă că lăcomia a generat criza. De ce BOR-ul nu zice nimic? Ar trebui?

Ca orice fenomen global care ne afectează zilnic, criza mondială a generat în juru-i o mulţime de Pithi şi Sybille, care-i prognozează evoluţia şi analizează cauzele. Una din tezele vehiculate de analiştii cu mai multă frică de Dumnezeu este că respectiva vâltoare economică a fost descătuşată de lăcomia şi lipsa de etică a individului, dispus să-şi dărâme propria şandrama pentru un iluzoriu profit pe termen scurt.

De curând, nimeni alta decât Biserica Catolică a aderat la această teorie. “Economia are nevoie de etică” a decretat Vaticanul, sugerând şi o serie de soluţii într-un document de 18 pagini, emanat de Consiliul Pontifical pentru Justiţie şi Pace.

Ostil “idolatrizării pieţelor” şi “gândirii neoliberale”, documentul cere crearea unei autorităţi supranaţionale care să administreze economia globală şi o bancă centrală mondială. Motivul invocat de Vatican este complexitatea sistemului economic international şi incapacitatea statelor şi instituţiilor naţionale de a-l gestiona coerent.

Vaticanul reflectă deci asupra viitorului sistemului international după ce el însuşi s-a dovedit a fi un competitor economic redutabil prin afacerile pe care le administrează. Drum pe care a plecat şi Biserica Ortodoxă Română de când se află sub patriarhatul Preafericitului Daniel. Totuşi, până în prezent BOR-ul nu a făcut recomandări BNR-ului. Dar ar fi cazul să le facă?

Câteva întrebări:

  • Are dreptate Vaticanul? Este criza actuală generată de lăcomie şi de lipsa eticii sau e vorba de mutaţii mai complexe în sistemul economico-financiar mondial?
  • Consideraţi potrivită apariţia unei arhitecturi instituţionale supranaţionale, care să administreze economia mondială?
  • Este biserica, fie că vorbim de Sfântul Scaun sau de Patriarhatele răsăritene, un purtător legitim de mesaj pe plan economic? Aţi dori să auziţi o poziţie a BOR-ului în acest sens?

12 Comments »   octombrie 25th, 2011

Cum stăm cu mentalităţile? Vrei un vecin rom?

Românii, ca toate seminţiile, sunt foarte indulgenţi cu ei înşişi. Pus să se autoevaleze, românul median are o mulţime să-şi reproşeze: n-are noroc (nici istoric, nici politic), e prea iubitor de pace (când s-a luptat a făcut-o doar pentru că avea dreptate sau n-a mai suferit oprimarea), motiv pentru care a fost abuzat de străini şi de vecini şi poate e chiar prea primitor (deşi e o calitate, se pare că mulţi venetici s-au simţit atât de bine aici, încât au uitat să mai plece). Pe de altă parte, românul îşi face şi autocritica, recunoaşte că e dezorganizat, că o parte din semenii lui nu-s tocmai corecţi (în special cu el) şi muncitori, dar asta-i situaţia, sunt o grămadă de cauze (de la bizantini şi biserica lor, şi până la stăpânirea otomană) care au dus la situaţia asta, pe cât de deranjantă, pe atât de implacabilă. Şi e drept, inventarul de spoliatori e atât de întins încât te miri că a mai rămas piatră pe piatră: romani care şi-au rezolvat dezechilibrele macroeconomice după ce ne-au vizitat înaintaşii, un ciucure de migratori, de-au trebuit săracii români să se ascundă un mileniu prin păduri, ungurii, pe care tocmai când i-am înfrânt glorios, au apărut turcii, şi căpuşele lor fanariote, totul culminând cu cinci decenii de comunism, şi iată-ne în prezent cu moguli, securişti şi alţi dăunători pe cap. Pe scurt, oameni buni, fără noroc.

Felul în care românul se defineşte pe el însuşi, dincolo de izul ironic al paragrafului de mai sus, este absolut firesc. Niciun popor nu se defineşte prin folosirea de trăsături negative: niciun popor nu e crud, exploatator, expansionist. Britanicii se plângeau  de „povara omului alb”, francezii vorbeau de „misiunea lor civilizatoare”, americanii „exportă democraţia”, în esenţă acţiuni din cele mai legitime pentru propăşirea umanităţii pe de-a-ntregul. Dar, dacă facem un pas în spate şi privim atent, lucrurile nu mai par atât de pozitive. Să revenim la români.

Un studiu sociologic realizat de Fundaţia Soros arată că „1 din 6 români nu ar dori sa aibă vecini musulmani, evrei şi maghiari, iar mai mult de jumatate din populaţia României nu ar dori să aibă vecini homosexuali”. Mai mult, tinerii sub 30 de ani sunt mai intoleranţi decât cei de peste 30, iar romii sunt respinşi inclusiv de persoanele cu educaţie superioară, cei cu studii universitare fiind chiar mai intoleranţi decât media. O altă ciudăţenie este că cele mai intolerante grupuri (dintr-o perspectivă religioasă) sunt, atenţie: ortodocşii şi ateii.

Este uşor de observat că nu stăm grozav la niciun parametru. Întrebarea esenţială ar fi care-s cauzele? Majoritatea românilor nu au vecini maghiari şi n-au cunoscut în viaţa lor un evreu sau musulman. Şi, cu toate astea, peste 15% din români nu ar dori să locuiască lângă oameni care provin din aceste etnii sau confesiuni.

Câteva întrebări:

  • De ce au românii aceste tendinţe sectare, de respingere a orice este diferit?
  • Care ar fi soluţiile (politicile publice, activitatea societăţii civile) pentru contracararea acestui sentiment de respingere?
  • Dumneavoastră ce părere aveţi? V-ar deranja un vecin maghiar, evreu sau musulman? Dar unul rom?

31 Comments »   octombrie 18th, 2011

Contează studiile în România? Sunt ele o cale spre succes?

Suficienţi concetăţeni exclamă cu năduf că studiile nu mai ajută la nimic, în special când au în proximitate absolvenţi de facultăţi serioase care abia se descurcă să-şi găsească un loc de muncă abia plătit cu salariul mediu pe economie. Pentru mulţi tineri veniţi din provincie în mediul urban, dificultăţile sunt chiar mai importante. Mulţimi de absolvenţi de ASE sau Ştiinţe Politice – facultăţi la modă la începutul anilor 2000 – trăiesc la limita sărăciei, plătind salariile lunare pentru o cameră cu igrasie.

Între timp, jurnalele de ştiri abundă de tineri angajaţi pe funcţii „politice”, de consiliere, înainte ca cerneala de pe diplomele eliberate de universităţi incerte să se usuce. Un astfel de caz a fost discutat în urmă cu o săptămână, când PDL a propus un tânăr profesionist obscur pentru funcţia de preşedinte al CSA (Comisia de Supraveghere a Asigurărilor), o instituţie care reglementează şi supervizează o piaţă de  două miliarde de euro. Ulterior, deşi primise aviz pozitiv din partea parlamentarilor, Comăniciu (care are în jur de 35 de ani) nu a mai fost numit. Totuşi, deşi în comisiile parlamentare a fost o dispută după ce s-a aflat că respectivul candidat deşi dăduse licenţa la ASE, absolvise Spiru Haret, într-un final avizul a fost obţinut.

Mereu scenariul este acelaşi. Oameni nepregătiţi, cu „abilităţi” în alte domenii, ajung pe funcţii importante în regiile, firmele statului. Mai multe articole de presă au devoalat şi că mulţi parlamentari angajează rude pentru funcţiile de consiliere. Multora nu le pare nici ilegal, nici imoral, ci tocmai bine.

Câteva întrebări:
• Mai contează pentru traseul profesional ulterior nivelul de pregătire teoretică al individului sau este mai important sistemul lui de relaţionare?
• Funcţionează sistemul public (dar şi cel privat) pe baze meritocratice? Ajung tinerii capabili în vârful „lanţului trofic” pe baza activităţii sau sunt necesare „pacturi faustiene” pe parcurs?
• Pierde România oameni pregătiţi din cauza acestui sistem de construcţie a carierei?
• De ce măsuri este nevoie pentru a limita acest fenomen (în cazul în care nu poate fi eradicat)? – ft

15 Comments »   octombrie 4th, 2011

Trebuie predată religia în şcoli? Cine s-o predea?

În ultimii cinci ani numărul românilor care sunt de acord cu predarea religiei ca materie obligatorie în invăţământul public a scăzut de la 71% în 2006 la 50% în 2011. În plus, ponderea celor ce nu sunt de acord cu obligativitatea religiei s-a dublat, de la 22% la 40% in acelasi interval de timp, potrivit unei cercetări recente a Fundaţiei Soros intitulată „Religie şi comportament religios în România”.

Respondenţii pot fi împărţiţi in trei grupuri: „conservatorii” – care preferă predarea religiei ca materie obligatorie, de către preoţi, iar fiecărui elev să i se predea dogma propriei confesiuni; „progresiştii” care preferă predarea religiei ca istoria religiilor, o materie opţională cu un profesor specializat, şi „indecişii” care „nu stiu” sau „nu răspund”.

Potrivit cercetării, procentul persoanelor cu vârsta până în 30 de ani care resping predarea religiei în şcoală sub orice formă este de 16%, dublu faţă de media naţională. Mai mult, în cazul respondenţilor elevi şi studenţi, acest procent creşte la 24%.

Şi în legătură cu modul de predare al religiei există păreri împărţite. 52% dintre respondenţi vor ca elevii să studieze doar religia lor şi doar 32% preferă cursurile la care sunt prezentate mai multe religii. 46% ar prefera ca religia să fie predată de profesori specializaţi în istoria religiilor, faţă de 38% care cred că religia ar trebui să fie predată de preoţi.

  • Dvs. ce credeţi? Este şcoala locul cel mai potrivit pentru educaţia religioasă, sau trebuie lăsată aceasta în grija părinţilor?
  • Ar trebui să fie religia o materie obligatorie, conform dreptului garantat în Constituţie la învăţământul religios pentru fiecare cult? Sau este mai potrivită predarea ei ca materie opţională, fiind vorba despre opţiunea individului?
  • Ce le-ar folosi mai mult tinerilor ortodocşi, catolici sau protestanţi? Învăţarea unor noţiuni de bază de dogmă a propriei confesiuni sau mai degrabă o trecere în revistă a tuturor religiilor existente, a caracteristicilor şi învăţăturilor acestora?
  • Cine ar fi mai indicat pentru a preda această materie? Preoţii care şi practică ce propovăduiesc sau profesori de istoria religiilor? Ce importanţă are calitatea profesorilor pentru orientarea religioasă a copiilor?
  • Cum vă explicaţi că tocmai studenţii şi elevii resping în număr mare educaţia religioasă în şcoli? Care ar putea fi cauzele nemulţumirii lor?

118 Comments »   septembrie 26th, 2011

« Older Entries